Despre autor

Părintele franciscan Slavko Barbarić s-a născut în anul 1946, la Dragićina, în apropiere de Medjugorje. A fost sfințit preot-călugăr în 1971, iar în 1973 a obținut diploma de specializare în Teologie pastorală la Graz (Austria). În 1982 Părintele Slavko și-a dat doctoratul în Pedagogia religiei la Freiburg (Germania).

Din ianuarie 1982 a început să se ocupe de viața spirituală a pelerinilor, la Medjugorje. Părintele Slavko a organizat numeroase exerciții spirituale și a vorbit despre evenimentele din Medjugorje în toate colțurile lumii. De asemenea, a scris multe articole pentru diferite publicații, precum și cărți despre spiritualitatea de la Medjugorje. Cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi.

Părintele Slavko a murit în ziua de 24 noiembrie 2000, la ora 15.30, în Medjugorje, pe Križevac (Muntele Crucii), după ce tocmai terminase Calea Crucii împreună cu credincioșii din parohie.

Despre carte

Cartea de față dorește să răspundă la o întrebare deseori grea pentru noi: Ce putem să-I spunem lui Isus din Preasfânta Ostie, cum să ne rugăm Lui? Părintele Slavko nu ne ține aici o predică despre rugăciune, ci se roagă împreună cu noi și-astfel, fără a ne constrânge, ne dă învățătură și ne călăuzește în rugăciune. Cartea e scrisă „dinlăuntru”, e rodul adorării lui Isus din Preasfânta Ostie și al întâlnirilor noastre cu El. Pas cu pas, părintele ne poartă în chip firesc tot mai departe, și mai spre adâncurile rugăciunii. Nu foarte departe – ca să nu rătăcim, să nu ne depărtăm prea mult de rugăciune, și nici prea în adâncuri – acolo unde rugăciunea nu mai poate ajunge. Prin această carte-rugăciune Părintele Slavko ne conduce pe un drum ce îl putem urma apoi și singuri, ori putem să-l lăsăm, spre a ne găsi calea proprie. Dacă cititorul găsește de cuviință că un fragment e prea lung – de pildă, un fragment din Sfânta Scriptură –, poate să-l și scurteze, să-i citească doar miezul, pentru a nu pierde firul rugăciunii.

În paginile ce urmează găsim atât fragmente din Sfânta Scriptură cât și mesaje de la Medjugorje. Nu-i loc aici de cugetări prea adânci, de filozofări ci, urmând pilda Maicii Sfinte ce vorbește simplu vizionarilor, părintele ne călăuzește la rându-i cu simplitate și limpezime. Cu toată simplitatea sa, cărții nu-i lipsesc însă puterea și profunzimea duhovnicească cuvenite rugăciunii de adorație. Având acest punct de plecare, părintele înaintează pas cu pas până în cele mai tainice unghere ale inimii omenești, spre a o slobozi de tot ce o înlănțuie.

Este o carte pentru timpurile în care trăim, o călătorie spre adâncul inimii noastre. În același timp, ne bucurăm că avem în sfârșit o pildă de urmat în clipele în care voim să-L adorăm pe Isus în Preasfânta Ostie din altar, când ne rugăm Lui cu inima.

Autorul vorbește

Una dintre cele mai frumoase definiții ale rugăciunii este: „A te ruga înseamnă a fi cu Dumnezeu, întru iubire!”.

Noi, creștinii, suntem deseori mustrați că nu știm să facem decât rugăciuni vorbite, că suntem prea grăbiți și nu avem timpul de trebuință. Această mustrare poate că-și are rostul ei.

Isus a judecat aspru rugăciunea făcută doar cu buzele, ce nu schimbă nimic în viața noastră. A mai judecat și rugăciunea ce se mărginește doar a cere împlirea celor de trebuință, asemănând-o cu rugăciunea păgânilor, care însă nu e ascultată. Așadar, rugăciunea noastră poate fi uneori o simplă rugăciune „pagână”, lipsită de Dumnezeu. Se întâmplă așa când Îi cerem Domnului tot ce avem nevoie, dar nu-L căutăm pe El însuși, așa cum e.

Isus ne arată că Tatăl știe deja totul, că ne iubește și e gata să ne dăruiască orice. Pentru noi este de trebuință să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga nouă! Asta nu înseamnă că nu putem să-I arătăm trebuințele noastre, că nu ne putem deschide inima în fața lui Isus, vorbindu-I de suferințele noastre, cerând ajutor în nevoi. Dimpotrivă, El însuși ne spune: „Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide. Că oricine cere primește, cine caută găsește, iar celui care bate i se va deschide.” (Mt 7,7-8)

Când însă rugăciunea noastră se mărginește doar la a cere, rămâne o rugăciune „păgână”, care nu-L caută mai întâi pe Dumnezeu, ci doar cele de trebuință nouă. Dumnezeu este cu noi, dar nu-i un „lucru” de folosit la nevoie, El e cu noi ca noi să fim pururi cu El.

Mulți creștini, convinși că nu pot să se roage ori nu au timp de rugăciune, spun că trec prin clipe de încercare duhovnicească. Adevărul e însă altul, ei vor să-și vadă de treburile lor după cum cred de cuviință și doar când nu mai au altă scăpare își aduc aminte de Dumnezeu. Astfel, mărginit a fi un simplu sprijin la necaz, odată dobândite cele de trebuință, Dumnezeu e dat la o parte, nu mai e căutat. Așadar, nu rugăciunea noastră trece prin clipe de încercare, ci purtarea noastră față de Dumnezeu; altfel spus, credința noastră e slabă.

Nenumărate sunt felurile în care ne putem ruga. Cea mai obișnuită e rugăciune vorbită, cu multe cuvinte, cântece și citiri. E o rugăciune bună, însă nu mai e pentru sufletul omului de azi, covârșit de mulțimea veștilor și a imaginilor de tot felul. Omul zilelor noastre are nevoie de clipe de tăcere, de tihnă, pentru a se putea întâlni cu Dumnezeu. Anumite cuvinte, cântece și pomenirea celor sfinte au rostul a ne strămuta sufletul și inima într-o cadență nouă, duhovnicească, ce ne ajută a sălășlui în Dumnezeu, întru pace. Iată, rugăciunea de adorație e cea mai potrivită pentru a împlini acest țel.

Am spus mai înainte că rugăciunea poate rămâne „păgână” când căutăm doar cele de trebuință, fără a-L căuta pe Dumnezeu. Tocmai de aceea rugăciunea de adorație e cu totul deosebită. Când îmi fac timp pentru Isus din Sfânta Ostie, când îmi petrec clipele în fața Lui, împreună cu El, în adorație, înseamnă că Îl caut, căci acolo Îl întâlnesc, El este Emanuel – Dumnezeu cu noi. Nu-L caut în adorație pentru că aștept ceva de la El, voiesc să-mi dea ceva, ci încep adorația arătându-I înainte de toate că pe El Îl caut, că-I aduc slavă și mulțumire, Îl binecuvântez și-L preamăresc, voiesc să stau cu El, căci este Yahvé, Domnul meu.

Pentru a putea adora e nevoie de credință și de iubire. Nu putem sta împreună cu cineva – fie el om ori Dumnezeu Însuși – dacă nu avem încredere în el, nu-l iubim. Dragostea și încrederea, simțămintele noastre cresc, se adâncesc, când rămânem împreună. Cu cât iubirea e mai adâncă, mai adevărată, cu-atât e mai puțină nevoie de cuvinte pentru a ne înțelege; rămâne tăcerea, ce pătrunde până în străfundul sufletului și al inimii, aducând pacea ce vine doar de la Domnul, nu de la lucrurile primite în dar.

Editura: ICMM

Autorul: P. Slavko Barbarić

Limba: română

Traducere din limba franceză: Ruxandra Dinu

Anul tipăririi: 2019

Format: 195 x 120

Număr de pagini: 252