Despre autor

Părintele franciscan Slavko Barbarić s-a născut în anul 1946, la Dragićina, în apropiere de Medjugorje. A fost sfințit preot-călugăr în 1971, iar în 1973 a obținut diploma de specializare în Teologie pastorală la Graz (Austria). În 1982 Părintele Slavko și-a dat doctoratul în Pedagogia religiei la Freiburg (Germania).

Din ianuarie 1982 a început să se ocupe de viața spirituală a pelerinilor, la Medjugorje. Părintele Slavko a organizat numeroase exerciții spirituale și a vorbit despre evenimentele din Medjugorje în toate colțurile lumii. De asemenea, a scris multe articole pentru diferite publicații, precum și cărți despre spiritualitatea de la Medjugorje. Cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi.

Părintele Slavko a murit în ziua de 24 noiembrie 2000, la ora 15.30, în Medjugorje, pe Križevac (Muntele Crucii), după ce tocmai terminase Calea Crucii împreună cu credincioșii din parohie.

Despre carte

Pentru un creștin adevărat, Spovada reprezintă una dintre realitățile esențiale și centrale ale vieții creștine, fiindcă viața creștină este de neconceput fără harul reconcilierii cu Dumnezeu și cu oamenii. Or, reconcilierea nu este o chestiune de aranjamente sau de concesii, așa cum se întâmplă în lumea politică, ci de transformare totală a inimii, care se realizează pe deplin numai într-o Spovadă sacramentală umilă.

Se pune, totuși, o întrebare serioasă: credincioșii înțeleg Sfânta Spovadă în spiritul Evangheliei, așa cum ar trebui? Se pare că, adeseori, ei o înțeleg prea superficial sau în mod eronat, mai ales atunci când îi vedem pe unii abordând acest sacrament ca și cum ar fi vorba de un proces judiciar dureros pe care trebuie să-l îndure. În conversațiile creștinilor despre Spovadă, de cele mai multe ori auzim că este vorba despre enumerarea păcatelor, după care se așteaptă primirea penitenței și a absoluțiunii. Unora le place să sublinieze faptul că ei nu au omorât pe nimeni, că nu au furat nimic și că, în consecință, ei nu au păcătuit. Iar Spovada lor se reduce în mare parte la atât. Rar se găsește cineva care să menționeze păcatul de omisiune.

Acest tip de gândire arată că aceștia nu au înțeles sensul spovezii. Mărturisirea trebuie să fie văzută în primul rând ca o întâlnire între omul care a păcătuit și Dumnezeul plin de îndurare care iartă. Este reîntoarcerea fiului pierdut în casa Tatălui său bun, care-l așteaptă.

Obiectul mărturisirii nu este numai păcatul care a fost comis, ci și faptele bune care au fost omise, în special lipsa de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. Iubirea este cea mai mare dintre toate poruncile, iar refuzul de a iubi este cel mai mare păcat împotriva Legii care, pentru creștini, este scrisă în Evanghelia lui Cristos. Cel care nu păcătuiește niciodată împotriva iubirii este într-adevăr un om fără păcat; dar un astfel de om nu există. Deci, chiar și un om care a nu comis nici un rău nu este fără păcat dacă nu împlinește în totalitate porunca iubirii.

Cu toții suntem păcătoși și cu toții suntem răniți de păcat, or cel rănit are nevoie de medicamente și de medic. Bolnavul are nevoie de vindecare – iar această vindecare vine prin Mărturisire. Spovada este o clinică și un sanatoriu. Ea vindecă inimile noastre rănite și reface ființa noastră bolnavă. Medicul și vindecătorul este Dumnezeu Însuși, iar intermediarul este preotul confesor. Dacă înțelegem acest sacrament așa cum trebuie, atunci fiecare Spovadă va fi mult mai temeinică și mult mai satisfăcătoare decât se întâmplă să fie adeseori.

Această carte vrea să te ajute să devii entuziast de floarea inimii tale și de roadele pe care le dă o inimă înflorită: iubire, bunătate, iertare, îndurare, pace, bunăvoință, tărie, înțelepciune… Ea vrea să te ajute să lucrezi cu înflăcărare la „câmpul” inimii tale, pentru că într-adevăr merită.

Autorul vorbește

Cred că fiecare dintre noi și-a pus deja întrebarea, care l-a chinuit sau îl mai chinuie încă: De ce există păcatul? De ce un anumit lucru este interzis, de ce un anumit lucru este considerat păcat? Sunt convins că foarte puțini dintre noi au fost cruțați de această îndoială: poate că păcatul a fost inventat pentru a ne înfricoșa, pentru a ne ține sub control și pentru a putea fi comandați mai ușor. Oare, undeva în adâncul sufletului, nu am suspectat faptul că păcatul a fost inventat de adulți – de părinți, de Biserică, sau de altcineva care se referă la Dumnezeu – pentru a ne impune voința lor?

Ca să explic cât mai clar, vă voi relata propria mea experiență. Încă de pe vremea când studiam la seminar, am fost frământat de această întrebare: Ce anume face ca un act să fie considerat păcat? N-am îndrăznit niciodată să pun această întrebare cu voce tare, deoarece mi-era teamă să nu fiu considerat prost sau, și mai rău, necredincios. Această întrebare m-a urmărit și m-a bântuit de-a lungul anilor de studii. După hirotonirea mea, am luat întotdeauna în serios sacramentul Spovezii, dar întrebarea devenea tot mai insistentă. Ascultând experiențele multor penitenți, în cadrul Mărturisirii, am simțit în adâncul sufletului meu că mulți dintre ei nu înțeleseseră bine ce este păcatul și că Spovada lor era ca o rutină, astfel încât nu eram niciodată sigur că penitentul se căia cu adevărat.

Ca tânăr preot, am intrat într-o criză profundă. M-am întrebat la ce folosește Spovada, care este rolul ei. De la altar, în omiliile noastre, noi proclamăm Vestea cea Bună, vorbim despre păcat, îi invităm pe credincioși să renunțe la obiceiurile rele, dar în Spovadă sau în predici am auzit foarte rar pe cineva să vorbească despre cuvintele lui Cristos, că într-adevăr trebuie să încetăm să mai păcătuim: „Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!” În adâncul sufletului mă întrebam ce rost are să predic, ce rost are să ascult mărturisiri. Voiam să văd măcar o schimbare de la o Spovadă la alta. Dar, fiindcă nu vedeam nicio schimbare, întrebarea mea devenea tot mai apăsătoare.

Acum înțeleg că acesta este punctul de plecare al multor drame în viețile preoților care nu și-au descoperit sensul vocației, mai ales sensul misiunii lor de reconciliere. De asemenea, văd clar că mulți creștini, mai ales tineri, au probleme cu Mărturisirea, deoarece ei se întreabă: „Trebuie să repet mereu același lucru? De ce trebuie să-i spun unui preot?” Acesta este motivul pentru care mulți penitenți mărturisesc numai lucrurile secundare și neimportante și ascund ceea ce este cu adevărat grav. Este ceea ce li se întâmplă tuturor tinerilor, mai ales în timpul anilor de creștere și maturizare. După aceea, mulți dintre ei încetează să se mai spovedească. Preotul își dă seama că aceia care ar trebui să vină la Mărturisire, nu vin, iar cei care vin, o fac fără seriozitate și într-un mod superficial.

Mi-aduc aminte de o credincioasă care mi-a cerut să stăm de vorbă despre Spovadă și a subliniat clar faptul că nu vrea să se spovedească. Primele ei cuvinte au fost: „De ce să mă mărturisesc unui preot, care și el este un om, la fel ca mine? Pot să mă mărturisesc direct lui Dumnezeu!…” În prima clipă, nu am scos niciun cuvânt… Mă simțeam prins în capcană, pentru că și eu îmi puneam exact aceeași întrebare. Nu știam ce să-i răspund. În cele din urmă am recunoscut: „Și eu am aceeași problemă cu Spovada. De ce oamenii trebuie să se spovedească unui preot, care nu este decât un om? Desigur, nu pentru că preoții sunt curioși și vor să știe ce ai făcut! Sunt convins că nimeni nu le spune nimic nou. Preotul cunoaște toate păcatele, toate faptele omenești. Problema dumneavoastră este și problema mea…”

Ea a tăcut o clipă, apoi m-a privit și, dintr-odată, am înțeles amândoi: există altceva! Întrebarea nu este doar „de ce trebuie să ne mărturisim”, ci este vorba despre ceva mult mai profund. Este vorba despre întâlnirea dintre cel rănit și Medic, dintre cel păcătos și Cel Sfânt, dintre cel care suferă și Cel care mângâie, dintre cel umilit și Cel care-i înalță pe cei umili, dintre cel flămând și Cel care îi satură pe cei flămânzi, dintre cel pierdut și Cel care le lasă pe cele nouăzeci și nouă de oi pentru a o căuta pe cea pierdută, dintre cel care este în întuneric și Cel care a spus „Eu sunt Lumina“, dintre cel care s-a abătut de la cale și Cel care a spus „Eu sunt Calea,“ dintre cel care este mort și Cel care a spus „Eu sunt Viața“, dintre cel care este singur și Cel care vrea să rămână cu fii oamenilor. Am stat de vorbă îndelung și amândoi am început să înțelegem mai bine Spovada. Era ca o vindecare.

Subiecte

Întrebarea corectă

Cel mai mare păcat

A lucra asupra inimii

Cine stabilește criteriile?

Spovada – de ce?

Cum să ne pregătim pentru Spovadă

Despre penitență

Căința

Acțiunea Satanei

Examinarea conștiinței

Editura: ICMM

Autorul: P. Slavko Barbarić

Limba: română

Traducere din engleză: Rusneac Janine

Anul tipăririi: 2019

Format: 195 x 120

Număr de pagini: 120